Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea. Regionalismul înţelept

Astăzi, poate spre surprinderea multora, într-o epocă a globalizării, cartea „Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea”, este tot mai actuală.
Potrivit teoriei filosofului român Stephane Lupasco, există în univers o luptă continuă între contradictorii., de la materie la antimaterie, de la electron loa moleculă, de la celulă la gândirea însăşi, totul reprezintă energie, iar energia, de fapt înseamnă încleştarea a toate creatoare între contradictorii.
Gânditorii s-au străduit să găsească identitatea, în loc să caute contradicţia, iar atunci când au aflat contradicţia, au încercat să o concilieze asemeni lui Hegel, susţinând că după teză şi antiteză urmează sinteza izbăvitoare.
De fapt, tot ce există în Univers de la microfizică, cibernetică, genetică, psihiatrie, logică şi chiar şi istoria omului confirmă însă filosofia lui Stephane Lupasco.
Din această perspectivă, întotdeauna alături de tendinţe de internaţionalizare vor exista şi tendinţe de specificitate, personalizare în arhitectură.
Spre a nu da naştere la conotaţiile naţionaliste, în ultimele decenii pentru tendinţele de specificitate în arhitectură s.a adoptat termenul de Regionalism, care a fost folosit pentru prima oară de Pedro Figari în jurul anului 1910. Regionalism în arhitectură înseamnă respectul faţă de „Genuis Loci”, ansamblul datelor geografice, topografice, climatice, istorice care particularizează şi dau specificul unui anumit loc. Premiile internaţionale acordate unor personalităţi precum Hassan Fathy, Reima Petila, Ralph Erskine, Tadao Ando, Balkrishna Vithaldas Doshi, Charles Correa, Luis Barragan, Severre Fehn, Rafael Moneo, Alvaro Siza Vieira, Paulo Mendes da Rocha, Ricardo Legorreta, Souto de Mora, Wang Shu, au demonstrat vigoarea şi multiplele faţete pe care Regionalismul le poate căpăta în arhitectura secolului al XX-lea.
În condiţiile actuale conştienţi de resursele limitate ale Pământului, tot mai mulţi arhitecţi se orientează către arhitectura sustenabilă care are încă din anii 40 în Hassan Fathy pe genialul ei antemergător.
Cel care a contribuit decisiv la apariţia Regionalismului în arhitectura modernă a fost Le Corbusier, arhitectul mautodidact şi teoreticianul ce mai important în arhitectura şi urbanismul secolului abia încheiat. El a încurajat, ca nimeni altul, arhitecţi din ţări foarte diferite: Brazilia, Japonia, India, iar prin intermediul CIAM (Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă) arhitecţii din ţările nordice ale Europei, să-şi găsească propriul drum corespunzător cu aspiraţiile societăţii omeneşti din care proveneau. Autorul cărţii a beneficiat de îndrumările unor personalităţi din arhitectura românească: Octav Doicescu, Mircea Alifanti, Nicolae Porumbescu, paul Emil Miclescu, Constantin Joja, Anghel Marcu, Henrieta Delavrancea-Gibory, Silvia Păun, dar şi de corespondenţa şi materialele primite de la personalităţi din arhitectura internaţională: Bruno Zevi, Reima Pietila, Kazuo Shinohara, Ralph Erskine, Balkrishna Vithaldas Doshi, Jorge Glusberg şi alţii.
Structurarea cărţii în 8 capitole a permis atât prezentarea problematicii Regionalismului şi trecerea în revistă a celor mai importante lucrări teoretice referitoare la subiect, cât şi a unor personalităţi reprezentative pentru Regionalism, din patru zone geografice diferite: Hassan Fathy din Egipt, Luis Barragan din Mexic, Constantin Joja din România, şi Reima Pietila dihn Finlanda. Metoda comparaţiei este cea mai indicată atunci când se tratează despre Regionalism în arhitectură, iar cei patru arhitecţi aleşi reprezintă treapta superioară a Regionalismului, „Regionalism înţelept”. Denumirea „Regionalism înţelept” aleasă de autor subliniază rolul filosofiei arhitecturale la elaborarea proiectelor, îngemănată cu o conştiinţă pe măsura celor afirmate de Francois Rabelais în secolul al XVI-lea : „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”.
Pentru reprezentanţii Regionalismului înţelept, cele afirmate de Rabelais devin: „Arhitectura fără conştiinţă este ruina sufletului”.
Singurul drum înţelept pentru arhitectura actuală este redeşteptarea interesului pentru valorificarea tradiţiilor şi a rolului pe care filosofia arhitecturii îl are în elaborarea proiectelor, numai astfel evitându-se capcana modelor efemere şi a consumerismului.
Pentru arhitecţii din România, cartea „ Regionalismul în arhitectura secolului al XX-lea” reprezintă suportul teoretic ideal pentru lucrări originale, care să marcheze apariţia unei şcoli autentice de arhitectură, aşteptată începând cu generaţia lui Ion Mincu şi până azi.
Cartea reprezintă de fapt primul tratat autentic despre Regionalism în arhitectură, beneficiind de o prezentare grafică deosebită în format A4 (210x297mm), coperţi cartonate, în folie, însumând 448 pagini cu 467 imagini.
Cartea este în ediţie bilingvă, română şi engleză, pentru că autorul este convins de anvergura naţională şi internaţională a lucrării sale şi îşi doreşte să fie cunoscută de arhitecţii de pretutindeni. Autorul